Sunday, 8 February 2009

Rasu' plansu' / Le rir' pleur'

Aseara mi-am facut mai mult timp sa mai intru si pe alte bloguri si am avut o multime de lecturi fascinante. La un moment dat insa, din blog in blog, am ajuns sa citesc gandurile unui adolescent care m-au intristat prin imaginile teribile pe care le zugravea cu o sinceritate la fel de brutala si dureroasa precum lama unui cutit. Iar printre lacrimile, durerea si deznadejdea care tasneau din fiecare cuvant scris acolo am vazut aruncat un fragment din poezia de mai sus, in franceza... Si, marcat de lectura asta trista si disperata, am cautat toata varianta in franceza a poeziei si am simtit nevoia sa o postez pe blog...

Nu mi-a placut pana acum poezia asta, dar, redescoperind-o in franceza si in acest context in care am simtit o solidaritate neasteptata cu acest adolescent necunoscut, am privit poezia dintr-o perspectiva noua. Un prieten mai acid (stie el cine :) ar putea sa spuna ca asta e 'saptamana Nichita'. Poate ca da, poate ca nu...


Rasu' plansu'
Nichita Stanescu

Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita,
sare cazuta in bucate,
dovada ca nu pot trai numai acum
sunt amintirele mele, toate ...

Dovada ca nu pot vedea fara martori
e copilaria, adolescenta mea,
dubland nefiinta acestei secunde
cu nefiinta ei de candva.

Ah, rasu' plansu'
ah, rasu' plansu'
ma bufneste cand spun
secundei vechi putrezind in secunda
de-acum.

Ah, rasu' plansu'
ah, rasu' plansu'
in ochiul lucrurilor reci
si-n dintele lor muscator, ca si sceptrul
neinventatilor regi.


Le rir' pleur'
Nichita Stanescu

Paupière aux dents, aux larmes souillées
sel tombé dans les mets à venir
que je ne vive pour cet instant seul
en témoignent tous mes souvenirs. . .

Que je ne puisse rien voir sans témoins
mon enfance en est preuve, ma vie d'adolescent
qui redouble le non-être de ce moment
de son non-être d'autrefois.

Ah, le rir' pleur'
ah, le rir' pleur'
je m'esclaffe quand je parle - je ris
à la vieille seconde qui pourrit dans les ondes
de cette autre présente seconde.

Ah, le rir' pleur'
ah, le rir' pleur'
gisant dans l'oeil des choses gelées
et dans leur dent mordante, tel le sceptre
des rois noninventés.

Later edit: Citind aseara postarea Ajnaninei intitulata "Magia detaliului" si, mai apoi, comentariul ei la postarea mea de astazi, am adaugat imaginea de mai jos, imagine care m-a facut sa ma intreb care dintre cele realitati este cea cu 'susu-n jos': cea de deasupra apei sau cea reflectata in apa? Si unde ne sunt radicinile de fapt? In care dintre cele doua realitati? Sau intr-una noua?


Image credits: Hyper-photo.com

17 comments:

ajnanina said...

pentru mine e saptamana franceza...

respect durerea si tristetea adolescentilor pentru ca stiu ca e o perioada teribila, de lupta cu lumea asta mare si confuza dinauntru si cu lumea asta mare si rea de afara.
si ca necazurile apasa mai greu pe sufltele zbuciumate de furtunile chimice interioare, pe neuronii ca niste copaci rupti.

si stiu ca au o mare putere de regenerare, din cateva vorbe bune si aprecieri (cum probabil au fost si ale tale pe blogul lui) pot sa renasca pentru inca o vreme.

sub influenta unor imagini vazute de curand, inca in atmosfera lor, pun si eu o poza care ar putea ilustra firimituri din poezie, fara a se suprapune foarte mult

http://www.hyper-photo.com/grandes/racine.html

Mugur said...

@ ajnanina
chiar si site-ul pe care l-ai gasit cu aceste hiperfotografii minunate este in franceza...

din pacate, nu am reusit sa-i las nici macar un cuvant pe blog... am simtit ca doreste doar sa isi externalizeze sentimentele, sa scoata din el toata durerea care il macina, asternand-o pe blog. nu am gasit nimic potrivit sa-i spun, simtind ca orice incurajare sau recadrare a realitatii lui ar fi insemnat de fapt o efasare a durerii pe care o simte, a sentimentelor care il tormenteaza (scuze pentru frantuzisme).

da, si eu cred ca adolescentii au o mare putere de regenerare dat fiind ca radacinile lor sunt intr-un stadiu in care cresc cu viteza.

multumesc mult pentru imagine. mi-a placut atat de mult si am gasit-o atat de potrivita incat am adaugat-o la postare impreuna cu un 'later edit'.

aiurea said...

te-ai cam inspirat aseara citind alte bloguri :) ai adaugat lista cu topul celor care comenteaza si un blog roll :)
trista chestia asta cu adolescentii din ziua de azi. oare ce le lipseste ca sunt atat de tristi?
mi-a placut poezia si am citit-o pentru prima data aici. iar imaginea e cam ciudata. o sa intru si eu pe site-ul ala sa le vad si pe celelalte

Mugur said...

@ aiurea
asa este, incursiunea de aseara in lumea blogurilor m-a inspirat :) am avut lecturi deosebite si am gasit chestii minunate. am introdus top 10 comentatori ca un mic semn de multumire celor care citesc ceea ce scriu eu si ceilalti pe acest blog si care decid sa adauge aici si propriile lor ganduri. iar blog roll-ul l-am adaugat pentru ca am citit pe un site ca este cea mai buna modalitate prin care motoarele de cautare indexeaza site-uri si am vrut sa ofer acest mic sprijin celor care au decis sa ma adauge in lista lor de bloguri. plus ca ma ajuta si pe mine sa vad cand sunt postate informatii noi pe acest bloguri. lista nu este in ordine alfabetica, ci in ordinea celor mai recente postari pe aceste bloguri. in plus, cei care ajung pe blogul meu au o modalitate directa de a ajunge si pe aceste bloguri, fara sa mai fie nevoie sa treaca si prin profilul meu.
nu am un raspuns la intrebarea ta. nu stiu ce le lipseste adolescentilor din ziua de azi. cred ca pentru fiecare dintre ei este diferit desi poate exista si lucruri comune.
ma bucur ca ti-a placut poezia. da, intra si pe linkul catre hiperfotografii pentru ca sunt sigur ca vei gasi acolo macar o imagine care sa iti placa sau care sa te intrige in vreun fel :)

ajnanina said...

referitor la cel care si-a scris tristetea... poate ca intr-adevar nu cerea consolare. dar o simpla validare, un ,,da" poate sa-i aduca ceva, senzatia ca nu urla in pustiu :)

Mugur said...

@ ajnanina
nu am stiut cum sa-mi exprim compasiunea decat gandindu-ma la el si scriind despre aceasta experienta pe blog. erau cateva comentarii postate si nu am simtit nevoia sa postez si eu ceva de teama ca, validandu-i stare, as putea sa il ajut involuntar sa se adanceasca si mai mult. si nici nu am agsit o formula potrivita de a-l scoate din acea stare pentru ca m-am gandit ca o va face oricum in ritmul lui. asa cum spuneai si tu, tinerii au o putere fantastica de regenerare. si nici nu mai stiu care era blogul pentru a ma reintoarce acolo si a descoperi daca acum ar fi momentul potrivit de a actiona in vreun fel sau nu...

ajnanina said...

ok
din gnadurile noastre bune i-o fi ajuns ceva :)

Kami said...

N-as caracteriza adolescena printr-o nebunie a hormonilor(stiu ca tu nu ai sugerat asta). Cred ca este un alt nivel de awareness. O perioada in care sensibilitatea noastra e cu mult crescuta. Iar daca ne intrebam de unde vine tristetea lor...
Haideti sa fim sinceri cu noi, uitati-va in jur, cati oameni fericiti vedeti in jurul vostru, pe cati oameni vedeti zambind pe strada...
Si atunci de ce sa ne intrebam de ce ei se simt asa. Haideti sa nu avem sindromul parintelui care isi duce copilul la psiholog ca sa il "repare", fara sa se gandeasca ca ei poarta o mare parte din raspundere pentru felul in care acesta se simte sau se comporta.
Noi toti suntem creatorii acestei lumi in care traim, si daca unul din noi este trist asta ii va afecta pe toti, iar cand noi ne facem viata mai frumoasa asta ii va inspira si pe ceilalti.
Asemenea copacului din imagine. Ceea ce vedem este o reflexie a ceea ce suntem.

Radu said...

Mugur, draga,

Eu unul cred ca nu e tristetea la care te referi. Sunt lacrimile adolescentine pe care le-am dorit cu totii...
Tu nu ai cautat in adolescenta urme de "durere" pe care puteai sa le "controlezi" dar care sa te faca cat de putin trist? Tristetea este un sentiment pe care cred ca omul il cauta... E ca si FERICIREA...
Mai discutam pe tema asta, daca vreti, cei de pe aici.
Si te rog, Mugur: nu raspunde cu MULTUMESC PENTRU COMENTARIU :)

ajnanina said...

adolescenta nu e o nebunie a hormonilor, nu in sensul strict sexual care se subantelege cand se vorbeste de obicei despre hormoni.
dar este o perioada in care fiziologia scapa de sub control, indiferent de eforturile depuse. la modul cel mai direct si mai concret, sinapse se rup si se refac in creierul lor/nostru.
sunt schimbari puternice si profunde de identitate.
e firesc sa doara, sunt dureri de crestere.

intr-adevar, parintii au o parte din responsabilitate pentru ceea ce simt adolescentii. ca nu si-o asuma, e altceva, si nici nu au cum. nu-ti poti asuma ce nu intelegi, iar adolescentii au dreptul sa-si protejeze sensibilitatea si sa-si inventeze propriile ritualuri de trecere.
spre nivelul nou pe care ei insisi il aleg.
uneori, alegerile lor sunt greu de indurat.
am cunoscut un adolescent care n-a mai suportat si a plecat. de tot.
am cunoscut si durerea parintilor lui, si inainte si dupa. in cele din urma, dupa ce furia asociata durerii s-a mai risipit, i-au respectat alegerea.

Radu, eu nu cred ca tristetea e cautata. Tristetea e semnul ca trimpul a trecut fara impliniri. cred ca e doar accetata temporar, pana ce se refac rezervele de speranta.

Mugur said...

@ ajnanina
cu siguranta ca a ajuns ceva din gandurile noastre bune. nu mai stiu unde am citit ca gandurile au o materializare energetica si asa sunt transmise la distanta de telepati. au sper sa fi reusit sa stabilim o legatura telepatica si sa-i fi transmis o energie buna.

@ Kami
Da, nici eu nu cred ca adolescenta este o nebunie a hormonilor. Ar putea fi varsta la care intrebarile sunt mai frecvente iar raspunsurile mai putine. Si atunci poate aparea o perioada de dezorientare aparenta care este de fapt perioada de pozitionare in aceasta lume care nu este intotdeauna una ideala.
Si, cum cu totii contribuim la aceasta lume, facand-o mai buna sau mai rea, poate ca ne-ar ajuta sa constientizam mai profund amprenta pe care o lasam in jurul nostru.
Imi place ideea ca ceea ce vedem este o reflexie a ceea se suntem si, asa mai adauga, si a ceea ce credem ca suntem. Cateodata se intampla sa ne privim intr-o oglinda si ceea ce vedem noi reflectat acolo sa fie altceva decat vad ceilalti cand se uita la noi.

@ Radu
Vrei, nu vrei Radu, eu simt nevoia sa iti multumesc :) pentru ca citind ceea ce ai scris am redescoperit o perspectiva de care uitasem. Si anume ca albul nu ar mai fi alb daca nu ar exista si negru iar fericirea nu ar mai fi fericire daca nu ar exista si tristete. Si, in plus, pe mine unul ma sperie monotonia. Daca totul ar fi la fel, oricat de bine ar fi, cred ca m-as plictisi teribil. Da, am nevoie de o oarecare constanta si certitudine, adica vreau sa fiu sigur ca soarele va rasari in fiecare dimineata dupa ce a apus in seara de dinainte, dar nu ma deranjeaza cand mai dispare din cauza unor nori. Din contra, ma bucur si mai tare cand il vad!

@ ajnanina
eu cred ca fiziologia scapa de sub control la orice varsta :) chiar astazi discutam cu o prietena care imi spunea ca se simte rau fizic si, in timp ce ce vorbea, statea usor cocosata, cu umerii adusi in fata, cu privirea in pamant si cu o incruntare asternuta pe chip. am rugat-o sa faca un exercitiu pentru mine si sa stea cu spatele drept, sa se uite in sus si sa zambeasca (o stratagema pe care multi dintre noi o stim :). Si, cu un zambet din ce in ce mai larg, s-a destins si mi-a spus ca incepe sa se simta mai bine. Cateodata, facand lucruri mici, obtinem rezultate mari.

Poate ca parintii au si partea lor de vina atunci cand isi sufoca copilul, cand stabilesc directia pe care el trebuie sa mearga sau cand pun bariere in loc sa le ridice. Nu cred ca o fac intentionat, o fac crezand ca astfel isi protejeaza copilul ferindu-l de stabcile de care s-au lovit ei si au naufragiat. Ceea ce probabil ca nu iau ei in calcul este faptul ca fiecare are corabia facuta intr-un mod anume si impactul cu o stanca poate fi diferit...

Da, tristetea poate fi cauzata si de faptul ca timpul a trecut fara impliniri. Si cine decide daca aceste impliniri apar sau nu? Fiecare dintre noi... Si cine decide daca ceea ce ni se intampla poate fi catalogat ca o implinire sau nu? Tot noi... Din pacate, apar si momentele in care unii dintre noi pun semnul de egalitate intre aceste impliniri si conventiile sociale. Cine spune ca a fi implinit inseamna sa ai o vila in Bucuresti, una la munte si una la mare sau o casa oarecare unde sa locuiesti cu placere? Cine spune ca a fi implinit inseamna sa ai job-ul X si nu job-ul Y? Cine spune ca a fi implinit inseamna a trai confortabil in pielea ta chiar daca frumusetea ta vine din interior si nu dintr-un exterior comercial? Cine spune ca a fi implinit inseamna sa ai persoane dragi alaturi chiar daca nu e vorba de Angelina Jolie sau de Regina Marii Britanii? Fiecare dintre noi... Cred ca ori de cate ori ne raportam la noi insine si nu la ceea ce se afla in exteriorul nostru ar puea fi un moment de implinire sau de refacere a rezervelor de speranta.

Kami said...

@Mugur Respect! (for the way you think)

Mugur said...

@ Kami
Thank you, Kami!

Radu said...

Asa... e bine sa ne gandim la toate astea. Cel putin asa cred eu.
Nu cred ca e o "ratacire" tristetea unui adolescent. Mai curand ceva firesc si necesar in modelarea personalitatii. In evolutia fireasca a viitorului individ social este necesara introspectia atat din perspectiva fericirii cat si a tristetii. Existenta (intamplarea) doar a uneia dintre ele cred ca poate sa nasca dezechilibrea foarte puternice. Trecand prin ambele sentimente (le-as numi intentii ale sufletului) se ajunge la intelegere, armonie... si de aici un om "normal" care stie sa rada si sa si planga. Fara una dintre aceste dimensiuni nu cred ca putem sa ne simtim impliniti.
Asa cred eu ;)

Mugur said...

@ Radu
Absolut, este precum Yin si Yang care reprezinta parti ale aceluiasi intreg pana la urma, fiecare cu rolul ei. Chinezii spun ca sunt forte disjuncte si aflate in opozitie care sunt interconectate si interdependente (sic!) in lumea naturala, dand nastere una celeilalte. Am gasit definitia asta pe Wikipedia care are o gramada de chestii bune :)

Monkey said...

Life sucks sometimes...

Mugur said...

@ Monkey
Good it is only sometimes...