Monday, 6 April 2009

Cum putem canta si noi la o vioara cu doar 3 coarde?

Pe 18 noiembrie 1995, violonistul Itzhak Perlman concerta la Lincoln Center din New York. Suferise de poliomielita in copilarie si mergea ajutandu-se de carje. Publicul a asteptat cu rabdare sa strabata scena pentru a ajunge la scaunul sau, sa se aseze, sa lase carjele pe podea, sa ia pozitia caracteristica, cu un picior in spate si cu altul in fata, sa se aplece pentru a-si ridica vioara si a o fixa sub barbie. Apoi urma semnul catre dirijor care indica faptul ca era pregatit sa inceapa.

Era un ritual pe care admiratorii lui Perlman il cunosteau bine: geniul care schiopata nu isi ascundea handicapul inainte ca muzica sa divina sa inunde totul. De data asta insa, lucrurile au decurs altfel.

- "Pe cand terminase primele acorduri," isi aminteste un critic de muzica de la Houston Chronicle, "una dintre coardele viorii a cedat. S-a auzit cum a pocnit in intreaga sala, ca si cum cineva ar fi tras cu arma. Nu incapea nicio indoiala ce insemna acel zgomot. Oricine putea spune ce avea sa urmeze."

Era evident: trebuia sa puna jos vioara, sa isi ridice carjele, sa faca eforturi pentru a se ridica in picioare, sa reia drumul pentru a iesi de pe scena si fie sa faca rost de o alta vioara, fie sa inlocuiasca acea coarda.

Nu a procedat astfel. A tinut ochii inchisi pentru cateva clipe si apoi a facut semn dirijorului ca totul putea reincepe. Publicul era pur si simplu cuprins de vraja.

Toata lumea stie ca este imposibil sa interpretezi cu doar trei coarde o bucata simfonica. Dar, in acea seara, Itzhak Perlman a refuzat sa stie acest lucru. A cantat cu atata putere, patima si puritate… Il puteai vedea moduland, schimband, recompunand acea bucata in propria minte… La un moment dat, ai fi spus ca dezacorda coardele pentru a scoate… sunete pe care acestea nu le mai scosesera vreodata.

Cand a terminat de cantat, a urmat o liniste apasatoare, dupa care tot publicul s-a ridicat in picioare de parca era o singura fiinta. Strigau si aclamau, facand tot ce le trecea prin minte pentru a-i arata cat de mult apreciau tot ceea ce facuse. A zambit, si-a sters sudoarea de pe frunte, a ridicat arcusul facandu-le semn si apoi a rostit, nu cu mandrie, ci cu un ton plin de respect, linistit, aproape meditativ: "Stiti, uneori devine sarcina oricarui artist sa afle cat poate canta doar cu ceea ce i-a mai ramas."


Image credits: Performing Arts

Dragii mei, gandindu-ma la ceea ce am scris cu totii zilele acestea despre Vise, potential, posibilitati, imi puneam intrebarea care ar putea sa fie urmatoarea mea postare :) Si atunci Universul a contribuit si raspunsul mi-a venit prin e-mail, de la prietena mea draga Adnana, care mi-a trimis in aceasta dimineata minunata poveste adevarata pe care tocmai am impartasit-o cu voi. Multumesc draga mea prietena.

Oare pasiunea noastra de a ne atinge visele utilizandu-ne potentialul si explorand posibilitatile este in acest moment suficient de "la vedere" incat sa reusim aceeasi performanta pe care a reusit-o Itzhak Perlman? Daca raspunsul este "da" atunci e foarte bine. Iar daca raspunsul este "nu" oare mai avem nevoie si de altceva? Care este acest "altceva"? Cum putem canta si noi la o vioara care are doar trei coarde?

18 comments:

ajnanina said...

emotionanta povestire...
oameni care ating limitele si le imping mai departe sunt modele care inspira prin actul lor de vointa si putere...

si e nevoie sa fi atins maiestria in conditii ,,obisnuite" pentru a o duce ma ideparte in conditii limita, atunci cand o coarda ti se rupe... de la vioara sau din alta parte...


un model mai simplu si mai uman, extrem de flexibil si intens trait, l-am gasit aici :))
http://druje.blogspot.com/2009/03/despre-lectia-de-chitara.html

Mugur said...

Ajnanina, si eu am trait emotiile acestei povestiri pe care am citit-o de cateva ori :) Mi-a placut si povestea cu coarda de bungee si saritul in gol desi nu am facut-o pana acum :) Nu am stiut ce as putea sa-mi demonstrez sarind pur si simplu, nu am gasit acel scop care sa ma faca sa ma fac bungee jumping :) Ma refer nu la modul figurat, ci la cel propriu :)
Iar maestria o atingem ori de cate ori ne dorim sa facem pasul si sa cantam chiar si la o vioara care are doar trei coarde...

ajnanina said...

am recitit povestirea si am revazut mental momentul in care a luat decizia...
si in care puterea mintii si sufletului a invins umilinta corpului...
nu stiu daca un om ,,intreg" ar fi ales la fel... poate ca da, desi nu cu atata determinare...
dar unul pentru care fiecare pas si fiecare aplecare e un efort s-a antrenat indelung pentru astfel de momente...
si cu cat corzile proprii au devenit mai fragile, cu atat le unge cu mai mult din propria viata ca sa vibreze frumos pana la final

Mugur said...

Ajnanina, avem momente in care e nevoie sa luam o decizie si cred ca un astfel de moment a fost si pentru Itzhak Perlman cand, in toiul concertului, a fost surprins de coarda care a cedat. Putea sa iasa de pe scena si sa ia o alta coarda sau o alta vioara numai ca el a decis sa continuie cu ceea ce avea in acel moment. Nu stiu daca s-a antrenat indelung pentru astfel de momente sau daca a facut un efort pentru un astfel de moment. Cred ca pur si simplu a fost luat prin surprindere si s-a adaptat rapid noii situatii.
Eu cred ca atunci cand facem ceva cu pasiune, nu exista notiunea de efort :) Totul vine de la sine si pur si simplu se intampla. Poate ca cei din jurul nostru s-ar putea sa presupuna ca facem efort :) Am vazut la mine ca tot ceea ce fac cu placere si pasiune imi iese fara vreun efort :)

Mikka said...

Asa este, totul vine de la Sine...
Imi aminteste de Paganini. Si el, cu o singura coarda...
Pasiunea, aceasta forta vitala, vine din insasi sursa, din izvorul nostru. Si tot ce faci cu pasiune este o incantare, efortul e undeva, departe, sustinut de ea.
Pentru mine a devenit candva extrem de important sa stiu "ce imi face inima sa-mi cante" Asa spunea Frumoasa de care povesteam mai deunazi. Cand gasim asta, avem si avionul, cu motor cu tot, si combustibilul sa ne lansam...
Doar ca nu-i la indemana tuturor s-o gaseasca.
Stii, cred ca asa cum spunea si Ajnanina, corzile viorii au fost impletite "instant" cu cele ale inimii. Mult mai rezistente.
Iar muzica insasi e o coarda spre Infinit. Cum sa nu fie o magie? Si cum sa nu fie ea fireasca?

Kami said...

Mi-au dat lacrimile citind povestea ta...inca simt fiori strabatandu-mi tot corpul.
ajnanina cred ca de foarte multe ori oamenii "obisnuiti" nu pot face asa ceva nu pentru ca nu ar avea resursele necesare, ci pentru ca nu si-au dezvoltat "muschii" necesari. De aceea persoanele care sunt "challenged" intr-un fel sau altul ajung uneori atat de departe in viata, pentru ca ei trebuie sa invinga obstacole mai mari, trebuie sa aibe mereu un standard pentru ei mai ridicat decat cel "obisnuit".
Tot ce trebuie sa facem este sa "hold ourselves to a higher standard" ... asa cum a facut-o acest violonist...sau acest tanar...

http://www.youtube.com/watch?v=gqantZJ6WwM&eurl=http%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2Fhome.php&feature=player_embedded

Mikka said...

Yess! Kami, la el ma gandisem si eu :)) E uluitor! Si stii ce mai cred? Ca mesajul lui e si mai puternic tocmai pentru ca vine de la el... Uite ce e pe fetzele oamenilor alora!

Cristian Lisandru said...

Emoţionant. Şi o dovadă în plus că atunci când pui suflet nu se poate să nu reuşeşti în tot ceea ce faci. Lumea ar trebui să fie compusă numai din astfel de oameni, şi atunci totul ar fi altfel. Bineînţeles, este o utopie ceea ce spun eu, dar îndrăznesc să sper şi cred că am putea cânta cu toţii la o vioară cu trei coarde. Sau, chitarist fiind eu, la o chitară cu patru în loc de şase... Putem face orice, numai voinţă şi suflet să fie...

gabi said...

Pai putem sa cantam, simplu...
Cateodata e ca mersul pe bicicleta daca vine din antrenament iar atunci cand se intampla in conditii de criza e urmarea puterii de a prelungi interiorul launtric dincolo de orice...
:)

Mikka said...

Ieri am cantat, fara coarde...
Mi s-a deschis inima in fata unor oameni, si mi-a iesit prin gat, ca si glas, si am cantat. Uimire totala. Si pentru mine, mai intai. Si ei au simtit bucuria, ca si mine. Si o Frumoasa a spus ca a simtit deschiderea Portii. Cum se turna de acolo, in lume, farmecul, vraja... Fuseseram in magic.
Asta e muzica! Este din Limbajul Inimii. Si de acolo vine nespus de frumos, curat, sublim...
Noi, fluiere, la picioarele Cantaretului...

Adrian said...

Si totusi cand cineva o sa creada ca suntem la pamant, o sa privim spre cer si speranta nu ne va parasi si dedicarea cu sufletul asupra ce ne place va face si dintr-un nimic ceva frumos...

Mugur said...

Mikka, si eu cred ca atunci cand suntem conectati la sursa totul vine de la sine, usor, placut, natural.

Kami, l-am revazut peNick Vujicic si am fost super emotionat, ca de fiecare data cand il aud vorbind. Si eu cred ca persoanele care sunt "challenged" isi depasesc limitele si cred ca o fac pentru ca au mai mult curaj decat restul si pentru ca nu mai simt "rusinea" esecului... Probabil ca multi dintre noi am trece peste limitele pe care ni le-am impus si am canta si la vioara cu doar trei coarde daca nu ne-ar mai fi rusine sau teama de un eventual esec...

Si, asa cum spunea si Cristian, putem face foarte multe atunci cand avem vointa si suflet...

Gabi, si eu cred ca putem sa cantam, pur si simplu, chiar si atunci cand ceea ce se intampla nu se desfasoar conform planului nostru initial :)

Super, Adrian! Sufletul poate transforma chiar si un nimic in ceva frumos...

Kami said...

Da Mugur, rusinea este cel mai mare obstacol pe care trebuie sa il invinga, si poate ca ar trebui sa il invingem. Eu stiu ca pentru mine e unul din lucrurile care ma doare cel mai tare si mai stiu ca singurul mod de a reusi este sa o depasesc intr-un fel sau altul.

Si Mikka asa este, toti suntem transformati cand vedem asa ceva, poate pentru ca ne aminteste de spiritul pur si curajos care zace in noi inca neexplorat. De tot ceea ce am fi putut sa fim daca am fi avut curajul... sau vointa...

Mugur said...

Kami, asa este. Si eu iau cateodata in considerare o potentiala rusine si ma opresc... Imi imaginez cat de greu ar fi sa trec peste aceasta potentiala rusine si nu mai incerc... Iar de cele mai multe ori zambesc si imi spun: "mai bine sa imi faca rau decat sa imi para rau" si atunci ideea de rusine dispare si, de cele mai multe ori, nici macar nu isi mai face simtita prezenta :)

Leo said...

Ma gandesc de multe ori ca imi lipseste acel strop de geniu cu ajutorul caruia as putea sa cant la o vioara cu doar trei coarde. Un om comun poate face asta, insa la o scara mult mai mica. Sa tinzi spre acest ideal este, totusi, directia pe care trebuie sa o alegem, chiar si in calitate de oameni comuni.
Mugur, bine te re-citesc !

Mugur said...

Leo, bine ne-am regasit! Mi-au placut mult pozele din Cehia. M-au facut sa-mi fie dor de vacantele de vara pe care le petreceam acolo.
Cred ca doar ne gandim ca ne lipseste acel strop de geniu cu care sa cantam la vioara cu doar trei coarde. Poate ca doar teama ne opreste sa experimentam, teama de esec, teama de ridicol, teama de a fi geniile care de fapt suntem. Eu cred ca fiecare dintre noi ascunde un geniu si o facem cu atata mestesugeala incat si noi ne lasam pacaliti.

Leo said...

De unde iei, Mugur, atat optimism si iubire de oameni ? Probabil ca toti avem acea picatura de geniu, sa dea Domnu' sa avem sansa si puterea fiecare dintre noi sa ne-o descoperim...
Vacante in Cehia, spuneai ? Unde, mai exact ? :)

Mugur said...

Leo, cred ca secretul este unul simplu de tot :) Ma iubesc pe mine si, inevitabil, ii iubesc si pe cei din jurul meu. Nu pe toti pentru ca nu am ajuns la o astfel de nirvana spirituala :) Ma mai las necajit de unii sau de altii dar nu pentru mult timp :)
Vacantele mele din Cehia sunt legate de Praga si de tot felul de localitati din jur, la 2-3 ore de mers cu masina sau cu trenul. Praga ramane in continuare a doua mea mare iubire, dupa Londra :) Ori de cate ori sunt in Praga sau in Londra, sunt de fapt acasa :)